… nu am mai trecut…

Share on Facebook

Toamna…Aura A.

Rod parguit
al toamnei necules
ca un suflet copt
asteptandu-si perechea

Share on Facebook

Haiku- Aura A.

frunze si cocori

tomnatice zboruri

alte destine

Aquarell-Frank-Koebsch

Share on Facebook

Cornel Fugaru – Am ales nemărginirea – azi, 13 iulie 2011, mai mult ca oricand!

Share on Facebook

Dunărea şi-a cerut tributul!

Până ieri

înota curajos

în propria suferinţă

Dunărea însă

nu i-a iertat

sfidarea

Un suflet de copil

a rămas să înveţe

primele lecţii ale vieţii:

uitarea, iertarea…

grea încercare!

Share on Facebook

Haiku…Aura A.

colorat cu dor

în chip primăvăratic-

mugur pe un ram

Share on Facebook

Haiku… Aura A. (uitata iarna????)

troian peste câmp

sperietoarea gemând

în crivăţ cu dor

Die Vogelscheuche

Share on Facebook

E prea multă ură

Share on Facebook

Horoscopul Japonez al simbolurilor si al personalitatii

FLOAREA DE LOTUS – daca te-ai nascut in perioada 7 iulie – 1 august

Floarea de Lotus este un simbol al frumusetii, al puritatii sufletesti, al sinceritatii, al iertarii, al abundentei, dar si al capacitatii de a se regenera. Precum Floarea de Lotus, o floare splendida care se ridica la suprafata apei in care traieste, oamenii Lotus au capacitatea de a se ridica asupra celorlalti. Sunt de o noblete si delicatete sufleteasca iesita din comun. Sunt demni, sinceri, intelegatori, maiestuosi, simpli, capabili sa traverseze situatiile mai putin delicate cu fruntea sus. Onoarea si datoria sunt extrem de importante pentru ei. Au un simt al sinelui foarte bine dezvoltat si isi gasesc cu greu un partener.

Pentru restul horoscopului SURSA: http://www.garbo.ro

Share on Facebook

Stefan Iordache recita:Esenin -”Saruta-ma mereu”

Share on Facebook

Citatul noptii:

“Toate cărările duc oriunde, de aceea este important să alegem cărarea care are inimă.” (Carlos Castaneda)

Share on Facebook

Cursa…din Poemele lui Octavian Paler

Mai departe de moarte, mai departe de viaţă,

mai departe de dragoste, mai departe de mine,

mai departe de noi,

mai departe de cei care-am fost,

de cei care-am fi putut deveni.

Şi cursa continuă.

Share on Facebook

…nehotarari…

Definiţie de Gabriel Liiceanu în Despre limită

Share on Facebook

haiku…Aura A.

om al zăpezii

în noaptea îngheţată

Orion veghind

Share on Facebook

ICOANE ORTODOXE DIN ATA

În icoanele create de mâinile lui Vladimir Denschikova nu exista nici aur, argint, nici pietre, dar ele radiază dragoste. Şi, deşi firul  de aţă nu are strălucire, peste iconiţe străluceşte lumina nepieritoare.  Acest lucru este  înmulţit cu dragoste şi credinţă.

Share on Facebook

Sa radem putin: Doru Octavian Dumitru Barfitorul

Vezi mai multe video din divertisment

Share on Facebook

…pierdut… Aura A.

pierdut ironie

intr-o gara

as da-o disparuta

dar ma intreb

daca n-a fugit ea

nefericita fiind

ca o adormeam

mereu cu rautate

cand isi scotea dintii

cu amabilitate

la fiecare

drum de seara

din mine spre visare

consemnez atat

in jurnal

am pierdut ironia

cand imi intarzia

un tren in gara

si tu erai prea departe

sa-i mai iei apararea

Share on Facebook

Psihologie : Autocunoastere

2011: Anul Sufletuluide Mona Georgescu

07-Ian-2011

Viziunea iti va deveni clara doar in momentul in care vei privi in inima ta -Cine priveste in afara, viseaza. Cine priveste inauntru, se trezeste.- Carl Gustav Jung, psihiatru si psihanalist -

Intrucat astrologii ne spun ca vom intra intr-un nou an – anul iepurelui – eu am declarat ca am intrat in ANUL SUFLETULUI!

Deci, un nou inceput … al unui an sau, mai degraba, al unei etape.

O etapa din viata noastra, o etapa din marea trecere pe Pamant, o etapa in care ni se cere din Inalturi, sub diverse forme, sa ne acordam Existentei si sa redevenim artisti ai propriei vieti.

Nu orice fel de artisti, ci unii talentati.

Talentul de a trai frumos – nu cel de a trai la intamplare – acest talent cred ca trebuie sa ni-l (re)descoperim, sa ni-l ‘’lucram’’, sa ni-l exersam – separat, dar si impreuna.

Avem o singura viata si clipa de clipa alegem, mai mult sau mai putin constient, cum sa o traim.

Credem ca detinem deja toate invataturile, ca stim sa le si punem in practica sau ca nu mai avem nevoie sa invatam nimic … dar din ce se vede … se pare ca este exact invers.

Toleranta, Acceptare, Intelegere, Iertare, Ingaduinta, Blandete, Claritate, Gratitudine, Fericire, Bucurie, Recunostinta, Detasare, Non- judecare , Atentie, Prudenta, Curaj, Demnitate, Respect de Sine, Incredere in Sine, Libertate, Solitudine, Rabdare, Meditatie, Observare, Constientizare, Asumare, Responsabilizare , Integritate, Smerenie, Credinta, Iubire, Compasiune – sunt doar cateva dintre principalele capitole din marea carte numita ‘’Viata’’ – acestea au fost lectiile pe care le-am avut de invatat in etapele de pana acum, dar pe care si in acest an le avem de parcurs – in viata personala, in viata profesionala si in … lume.

Cred ca fiecare dintre aspectele sus mentionate este purtator de energie si are o vibratie specifica, atragand in viata noastra oameni si situatii care au vibratii din aceeasi gama. Oameni si situatii prin care ni se arata ca am invatat  – sau nu – lectiile. Situatii care se pot repeta pana cand lectiile sunt invatate.

Cred ca orice demers de constientizare reprezinta o mare investitie in Suflet, o investitie care nu poate fi calculata cu creionul pe hartie sau cu ajutorul calculatorului, dar o investitie ale carei efecte sunt traduse in pacea interioara, in relatiile armonioase cu cei din jur si cu siguranta in gasirea semnificatiei pentru propria viata.

Stiu ca este nevoie de mult curaj pentru a trece dincolo de barierele mentale, de banda personala, dincolo de tiparele in care fiecare functioneaza comod, practic si supus – frica ne tine pe loc pe multi dintre noi, dar anul acesta ar putea fi un an in care chiar sa ne dam voie sa observam beneficiile luarii deciziilor din punctul numit Iubire (sau Curaj) si dezavantajele luarii deciziilor din punctul numit Frica.

Ar mai putea fi anul in care sa ne concentram pe resursele pe care deja le avem, nu pe ceea ce nu avem. Un an in care ce avem poate sa fie deja suficient pentru a merge mai departe pe Calea aleasa, pe care deja se afla toate lucrurile pe care credem ca nu le avem!
Cu alte cuvinte … un intreg drum interior, care se poate rezuma la trei cuvinte: a invata – a (ne) dezvata – a reinvata! / learn – UNlearn – RElearn!

Trei cuvinte si un drum de parcurs, totul pentru a-ti constientiza darurile speciale si talentele pe care le ai, pentru a inlatura acele bariere si limitari care te tin (inca) pe loc si pentru a-ti folosi adevaratul potential in fiecare domeniu al vietii tale.

Iti doresc din tot sufletul ca in acest an sa iti dai timp sa investesti in Sufletul tau, pentru ca doar asa vei putea:

• sa traiesti ancorata in prezent,
• sa nu te situezi pe pozitia de victima in relatia cu cei din jurul tau,
• sa (re)descoperi dragostea de viata,
• sa fii sincera cu tine,
• sa iti construiesti propriul tau vis, pentru a-i putea invata si pe cei din jur cum sa isi construiasca visele lor – dar nu uita ca si ei au propriile lor lectii de invatat pe propria lor Cale si nu poti sa inveti tu in locul lor,
• sa constientizezi ca fericirea dupa care tanjesti exista deja in tine, dar ca nu ai ales inca sa o traiesti,
• sa exersezi cat mai multe lectii in primul rand cu tine, pentru ca apoi sa culegi roadele acestei investitii sub forma armoniei relatiei tale cu tine si cu cei din jurul tau, pe care chiar sa ii inspiri!

De asemenea, iti doresc sa fii un artist talentat, sa iti creionezi frumos povestea si autoportretul,  astfel incat  ansamblul, liniile trasate si culorile folosite sa iti placa in primul rand tie.

Si, pentru ca de curand am citit despre un sat in care localnicii folosesc o minunata formula nu doar de intampinare – ‘’sa crezi!’’ – inchei si eu urandu-ti din tot sufletul: Sa crezi in Divinitate si in tine!

Cu drag,
Mona Georgescu, psiholog
MinuneMica.ro
pentru a reflecta, pentru a intelege, pentru a iubi –

sursa:http://www.suntfericita.ro

Share on Facebook

…si totusi invingatorul nu ia totul :)

Share on Facebook

Din „Dăruind vei dobândi” Nicolae Steinhardt

FANTOMELE DIN CEATĂ

(Matei 18, 23-35)

Vrem să fim iertaţi, dar nu suntem dispuşi să iertăm şi noi. Vrem să ni se acorde atenţie şi să ne fie luate în seamă toate drepturile, dorinţele de nu şi capriciile luăm însă foarte grăbit şi, împrăştiat aminte la nevoile, doleanţele şi solicitările celorlalţi.

Dar ceilalţi? Ei ne apar undeva, departe ca un soi de fantome pierdute în ceaţă.

Ni se pare, de fapt, că toţi cei din jurul nostru au obligaţii faţă de noi, iar noi faţă de nimeni, niciodată. Toate ni se cuvin, tot ce facem e bun şi îndreptăţit, numai noi avem întotdeauna dreptate.

Nici cu gândul nu gândim că s-ar putea întâmpla să fi greşit, să fi năpustit sau insultat pe careva; parcă, temeinic încrustată în ţesuturile adânci ale şinei, o balanţă cu talerul dreptăţii neclintit îndreptat în favoarea noastră, ca şi acul busolei mereu orientat către miazănoapte. Echivalentul unui pacemaker menit nu a reglementa bătăile inimii ci a ne întări în convigerea că tot ce facem este bun şi infailibil.

Mai mult: pe toţi cei care nu sunt aidoma nouă ori nu fac toate cele întocmai ca noi îi socotim, fără şovăială şi din toată inima, nebuni. Adeverindu-se astfel vorba Sfantului Antonie cel Mare: va veni vremea când oamenii vor înnebuni; fiecare va crede că toţi ceilalţi sunt nebuni.

Vremea aceea a şi venit sau mai bine zis a fost dintru început, omul purtând în firea sa convingerea că numai în el coexistă armonia, buna cuviinţă, înţelepciunea, raţiunea, dreptatea şi că el este modelul tuturor obiceiurilor, deprinderilor şi gândirilor normale. Fiecare eu se consideră etalonul impecabil al purtărilor fără greş: de la cele mai importante până la cele mai mărunte. Nu mănâncă, nu bea, nu se spală, nu umblă, nu cugetă, nu crede, nu se exprimă întocmai ca mine? E nebun, ce mai încoace şi încolo; e nebun furios şi vrednic de gheenă.

Fiecare eu se crede a fi centrul lumii. Cel mai greu ne este a săvârşi povaţa lui Hristos, a da viaţă imboldului capital: nu putem ieşi din noi adică, nu suntem în stare a ieşi din noi şi a ne privi din afară. Şi totuşi cerinţa aceasta e de neînlăturat şi de neocolit: trebuie să fim capabili a ne privi pe noi înşine din afară, a ne aprecia şi judeca pe noi înşine aşa cum – neîntrerupt, necruţător, netulburaţi – îi urmărim şi îi judecăm pe cei din jurul nostru.

Astrofizica a trecut de-a lungul mileniilor prin felurite faze: s-au succedat pe rând geocentrismul, heliocentrismul până ce, acum, începem a înţelege că pământul nu-i decât o planetă de mărime mijlocie într-un sistem solar periferic al unei oarecare galaxii, una printre numeroasele care alcătuiesc milioanele (pare-se) de roiuri aparţinând porţiunii de cosmos ce ne este deocamdată dat a cunoaşte.

Firea omenească e predispusă a fi mai mărginită chiar decât heliocentrismul sau geocentrismul. Ne este congenital egocentrismul, a cărui tălmăcire în limbaj ver-nacular ne-o dă expresia vulgară dar şi exactă: a te crede buricul pământului. Consecinţele concepţiei acesteia sunt simple şi logice: eu am toate drepturile, mie mi se cuvine totul, eu nu am nici un soi de obligaţie faţă de nimeni, eu nu sunt cu nimic dator nimănui. Scurt spus: eu am numai drepturi, iar ceilalţi au faţă de mine numai datorii. Epitalamul acesta luciferic, imnul acesta de sine stătător al trufiei deşănţate e ritmat pe un singur şi foarte scurt refren: eu, eu, eu…

Sfatul stăruitor al Mântuitorului e cu totul diferit: a ieşi din sine înseamnă a ne putea privi cu ochi străini, din afară, obiectiv, la rece; înseamnă capacitatea de a ne putea vedea şi considera (fizic şi axiologic) ca pe unul dintre cei foarte mulţi care ne înconjoară. Nu ne putem socoti „ieşiţi din noi” decât în momentul când fiecare „eu” îşi va fi dat seama că nu-i decât o biată oarecare vietate (asemănătoare celor vreo cinci miliarde de altele care şi ele roiesc pe această modestă planetă) şi va fi renunţat cu desăvârşire a se socoti singur Stăpânitor şi Domn al ei.

De ne e specifică şi ne uneşte nediscriminatoriu o însuşire, apoi este chiar această atât de vivace tendinţă a centrării lumii şi universului asupră-ne. Germanii o numesc cu un termen foarte potrivit: Ichhaftigkeit (atotindividualizare), deosebind în fiecare dintre noi neastâmpărata vrere de a ne lua drept un Cezar, de a juca în tot locul şi în orice împrejurare rolul de vedetă. Cezarism,vedetism.

Dacă însă izbutim să ne aşezăm (şi percepem) în adevărata noastră situaţie de infimă unitate a unui imens ansamblu de semeni, operăm o schimbare de perspectivă de însemnătate majoră: dăm realitate şi celorlalţi încetăm de a-i înregistra ca pe o masă amorfa de fantasme pierdute în ceaţă, aburi şi clarobscur.

Şi ei o sumă de individualităţi, de persoane (cum, pe bună şi sfântă dreptate, nu încetează filosofia personalistă a ne denumi), înzestraţi şi ei ca şi noi cu însuşiri proprii, cu suflet şi libertate, cu drepturi, cerinţe, speranţe, aspiraţii, pretenţii, aidoma nouă şi care ne privesc pe noi, din afară şi necruţător, închipuindu-şi, întocmai ca noi, că au numai drepturi şi deloc datorii, aşteptându-se din partea noastră la o totală conformare cu optica lor, cu mentalitatea şi coordonatele lor psihice şi simţitoare.

Pericopa evanghelică de la Matei 18, 23-35 chiar aşa ne învaţă: a nu crede că numai noi suntem vrednici de iertare, că numai noi avem drepturi, iar ceilalţi numai datorii, veşnicii datornici ai noştri cum se află, ţintuiţi în această stare mai arbitir decât şerbul de pământul pe care de-a pururi va fi silit să lucreze.

Ceaţa trebuie risipită, e de datoria noastră morală şi creştinească să ne obişnuim a ne privi, judeca şi cunoaşte fără indulgenţă şi părtinire, recunoscând şi celorlalţi statutul de fiinţe slobode şi egale în drepturi cu noi. Ceilalţi (cum îi place lui J.-P. Sartre a spune) nu sunt nişte vagi concentrări ectoplasmice, nişte fantome, nişte numere ale lui Avogadro, ascultând doar de legile statisticii şi numerelor mari: sunt la fel de reali ca şi noi, şi le suntem datori nu mai puţin decât ne sunt ei nouă. Greu ne vine a cugeta şi proceda astfel, dar nimic temeinic, curat şi cinstit nu putem realiza câtă vreme nu ne convingem că nu numai eu sunt, ci şi ei sunt, că toţi deopotrivă ne bucurăm de drepturi şi suntem grevaţi de îndatoriri.

În mult citita carte a doctorului Moody, Viaţă după viaţă, sufletul omului în stare de moarte clinică e înfăţişat ca ieşind din trup şi uitându-se din afară, de la oarecare înălţime, la trupul întins pe un pat ori pe o brancardă în sala de reanimare a spitalului. Iată pilda pe care – fără a mai aştepta moartea clinică – ar fi cum nu se poate mai bine să o urmăm, iată acţiunea profund creştină de care se cade să ne arătăm capabili.

În viaţă fiind, să facem şi noi ca pacienţii doctorului Moody: să ieşim din noi şi să ne privim cu atenţie, neamăgire şi asprime, întocmai ca pe un altul, la fel de straşnic, de nepărtinitor şi de nemilostivnic. Ne vom înfiora! Vor înceta visul dulce şi înşelător al autocompătimirii şi mulţumirii de sine, demonicele impulsuri ale voinţei de putere, neitzscheenele, adlerienele şi lorentzienele noastre instincte de supremaţie, imperialism şi agresiune. Se vor ridica de pe ochii noştri vălurile egocentrismului care ne împiedică să acordăm realitate deplină şi regim de egalitate celor care sunt dintr-aceeaşi plămadă cu noi. Ne vom aduce aminte de înţeleaptă enunţare indiană tat tvam asi: şi tu eşti aceasta, ceilalţi nu-s dintr-o altă specie, sunt în cel mai strict, mai biologic, mai ştiinţific înţeles al termenilor fraţii tăi, congenerii tăi…

Cercetându-ne, ispitindu-ne din afară, cu ochii nemitarnici (pe cât se poate, desigur, dar în orice caz nu cu îngăduinţă ori şi culpabilă complezenţă), vom fi, fiecare dintre noi, propriul nostru Judecător de Apoi, pregătindu-ne astfel în modul cel mai nimerit pentru adevărata şi obşteasca Judecată din urmă.

Numai cântărindu-ne nepărtinitor şi necruţător, efectuând zilnic ori la intervale regulate o Judecată de Apoi personală, particulară, ne vom putea îndrepta şi îmbunătăţi şi ne vom înfăţişa Judecătorului celui drept cu oarecare sorţi buni, cu sorţi de a fi iertaţi şi miluiţi. Câtă vreme însă ne vom socoti centrul cercului ce ne înconjoară egalitar pe toţi şi nu vom înţelege că acel cerc pascalian îşi are centrul în fiecare fiinţă sălăşluitoare într-nsul, riscăm să auzim şi noi: daţi-l pe mâna chinuitorilor până ce-şi va plăti toată datoria. („Până” semnificând veşnicia).

Dacă ne închidem şi ne ferecăm în noi şi ne acordăm numai nouă drepturi şi ne scutim de orice datorii suntem pierduţi şi vrednici de pedeapsa menită egocentrismului: singurătatea absolută.

Căci în zadar şi-n pustiu vom rosti şi striga: Eu, eu, eu… Chemarea aceasta disperată, nimeni nu o va auzi şi nimeni, aşadar, nu-i va răspunde.

Întru totul degeaba cere milă şi ajutor însinguratul de bună voie, nemilosul împrumutător, straşnicul ştiutor numai de lege şi neîndurare când îi iese în cale datornicul său.

Va păţi ca Shylock, neguţătorul din Veneţia, eroul lui Shakespeare, creditorul care se amăgise cu încrederea oarbă în lege până ce aceasta se întoarce împotrivă-i, învăţîndu-l că tot omul are nevoie de înţelegere şi îndurare. (Din partea lui Dumnezeu şi din partea oamenilor). Va primi replica de care se învrednicesc, după ce şi-au ucis, spre a-l jefui, fiul şi fratele (pe care nu-l recunosc după o despărţire de mai bine de treizeci de ani), mama şi fiica în Neînţelegerea lui Albert Camus, din partea bătrânului cu barba albă de pe palierul etajului celui mai de sus al hanului lor (bătrânul care de fapt simbolizează divinitatea):

Nu! un nu la fel de îngheţat, distant definitiv şi îndârjit ca şi flăcările reci ale iadului.

Pilda celui care datora zece mii de talanti să o primim ca pe o minunată povaţă divină şi ca pe o stringentă lecţie practică de purtare existenţială.

Odată mai mult, prin textul de la Matei 18, 23-35 se adevereşte că Hristos ne-a propovăduit nu atât o nouă religie cât un nou mod de a trăi, a way of life zic anglo-saxonii, convinşi că de o mai utilă şi mai pragmatică învăţătură decât a lui Hristos nu dăm pe acest pământ.

Să ieşim din noi, să ne privim nepărtinitor şi necruţător din afară, să risipim ceaţa din jur, să ne privim nediscriminatoriu, să părăsim lumea fantomatică a egocentrismului spre a intra în realitate şi în atât de elogiatul realism.

Nu-i nevoie să învăţăm realismul. El stă la baza propovăduirii lui Hristos.

Creştinătatea, iată realismul!

sursa: http://nicolaesteinhardt.wordpress.com

Share on Facebook