dorsidor blog

Iubire mistică

Să ştii iubitul meu, că pentru mine, tu eşti Dumnezeu!
Deci fă-mă roaba ta! Dar lasă-mă, mereu
Să fiu în preajma ta , umilă şi tăcută,
Să-ţi împlinesc pe dată orice dorinţă, mută!

Îţi voi ghici şi gândul, când cată către mine;
Nevăzută mă voi face, când dorul s-a sfârşit în tine
Voi fi prezentă…, doar cât dorinţa te îndeamnă,
Şi, voi apare, când dorul tău mă cheamă!

Am să-ţi simt chemarea telepatic, şi-ndată, voi veni,
Ca să-ţi alin dorinţa, şi iubirea ta de-o zi…
Voi pleca din nou, când gândul tău m-a alungat,
Dar lasă-mă o clipă, la inimă să-ţi bat!

Ah! lasă-mă o clipă, picioarele să-ţi sărut
Cu lacrimi să le spăl, cu păru-mi să-ţi usuc
Cu mir să ţi le ung, cu dragoste să ţi le oblojesc
La fel ca Magdalena pe Fiul, cel Ceresc!

Când sunt în preajma ta, trăiesc un permanent extaz…,
Sunt parcă beată, şi totuşi, conştientul îmi este treaz;
Emani atâta voluptate că nu conştientizez,
Dacă trăiesc aievea, sau dacă doar visez!…

Oh, Doamne! Iubitul meu de vis,
Dacă există pe lume, un rai, un paradis…,
Fără de tine, iad ar fi grădina Eden,
Duşmani mi-ar fi toate, nimeni nu mi-ar fi prieten!

Nu voi nimic din astă lume, oricât mi-ar fi de greu,
Atâta voi! să fiu în preajma ta, mereu!
Să vin la tine, când tu mă chemi, în gând,
Să-ţi mângâi sufletul, când îl aud plângând.

Oh, te iubesc nespus, iubitul meu…,
Cum îl iubeşte Fiul pe Tatăl-dumnezeu.
Cum îşi iubeşte pruncul, mama lui cea bună,
Eu te iubesc mai mult…, ca o nebună!.

Se întâmplă uneori în viaţă să întâlneşti oameni care să-ţi marcheze
soarta. Unii sunt ai tăi. Apropiaţii. Alţii sunt de aiurea, de niciunde
şi de peste tot. Se spune, că în viaţă, totul este rodul întâmplării.
Îmi displace ideea să nu-mi controlez eu viaţa. Dar nici nu aş vrea să
folosesc destinul ca explicaţie a eşecului sau ca resemnare. Si,
totuşi, omul dă sens vieţii, nimic nefiind prestabilit. Un prieten bun
îmi scria odată. Viaţa e ca un drum. La un moment dat ajungi într-o
intersecţie de unde pornesc mai multe cărări. Trebuie să fii atent pe
care o alegi pentru a merge mai departe. Spre bine sau rău.

Viaţa mea… e viaţa mea. Fiecare om are destinul său. Singura regulă
este să-l accepte şi să-l urmeze oriunde îl duce. Multă vreme nu mi-am
acceptat destinul. Cu timpul am învăţat că nici nu-l pot stăpâni. De ce
spun asta? E simplu. Multe evenimente s-au întâmplat independent de
voinţa mea. Mai cred că în viaţa fiecărui om există persoane care apar
pentru scurte perioade de timp, doar pentru a modifica ceva în
existenţa acestora. Încerci să-ţi apropii persoana, să-i înţelegi
zbaterile, dar, vine şi o zi în care nu mai înţelegi nimic, nu te mai
înţelegi nici măcar pe tine. Nu înţelegi ce cauţi tu acolo, în viaţa
imaginară a acestui om. De ce te bucuri pentru el, de ce suferi cu el,
de ce te pui seara în pat cu gândul la el, ca mai apoi să te trezeşti
dimineaţa cu acelaşi gând. Oare cum e ziua de astăzi pentru el? E
liniştită, e agitată? Nu poţi să ai sufletul rece dacă simţi toate
astea, nu poţi să fii uitată în timp ca o piatră pe malul apei, nu poţi
să nu ai un sens, nu poţi să ai inima pustie.

Dar, poţi să fii SINGURĂ atunci când trăieşti toate astea. Deşi, ai
zice că noi, oamenii suntem făcuţi unul pentru altul. Îngeri cu o
singură aripă care doar împreună pot să zboare. Şi, Doamne, câte cărări
nu am străbate sau câte primăveri nu am aştepta, dacă cineva ne-ar
garanta că la capătul aşteptărilor ne-am găsi liniştea după care
tânjim. Adevărul este altul. De multe ori mă trezesc goală între
zidurile pe care singură le ridic, când nu mă mai emoţionează nimic,
când eu-l meu rătăceşte.

Dar supravieţuiesc. Şi cui îi pasă oare? Iubirii? Iubirii năvalnice
care mi-a înghiţit resursele? Îngerului meu cu o aripă care încă mai
zboară cu mine în ideea că vom reuşi să găsim o limbă comună chiar şi
pe nerostite? Cui oare? Eternităţii cu chip de femeie? Sau prietenului
care-mi spunea odată să fiu atentă la intersecţie ce cărare aleg? Poate
dacă m-ar fi iubit îndeajuns de mult, nu m-aş mai simţi dezorientată.

Aştept vara. În fiecare vară trăiesc o frumoasă poveste de dragoste. Ai crede că e o iubire imposibilă.
Ce ne-ar putea despărţi? Diferenţa de vârstă. Dar nu ţinem cont de
prejudecăţile lumii. Ne iubim. Iubirea pe pământ e o fărâmă, pe care a
scapat-o Dumnezeu din mână, pe când modela universul.

Iubirea noastră se prelungeşte uneori până spre toamnă. Mă întâlnesc cu
iubitul meu aproape în fiecare zi. De cele mai multe ori pe stradă,
alteori în parc, alteori pe malul apei. Dar, în special, duminica.

Seara ne despărţim. Şi ce grea e clipa despărţirii. E însoţită mereu de
regrete şi de dorinţa de a ne reîntâlni cât mai curând. Şi nu oricum.
Ci doar noi doi, singuri, departe de lume.

Apoi mă întorc spre casă. Nu pot să nu mă gândesc la cum îmi încălzeşte
trupul, şi-mi fură săruturi sfinte. Facem amor. Trăim momente feerice.
Iubitul meu călătoreşte mult. Dar eu nu-l gelozesc. În sufletul meu
flămând ştiu că mai sădeşte fericirea şi-n alte părţi. Mai ştiu că
iubeşte cu acelaşi patos. Oriunde şi oricând.

Dar mă linişteşte ideea că am fost născută ca să fiu iubită. Şi aş
plăti orice preţ ca să trăiesc în fiecare zi aceeaşi poveste de
dragoste. Seara, odată întoarsă în odaia mea, mi-e imposibil să uit cum
m-a dezmierdat, cum a lăsat să-i alunece mâinile ca nişte raze pe
trupul meu, cum cu mişcări viclene mă conspecta-n neştire, cum ne
pierdeam amândoi în eternitate. Plecam să murim puţin. Vorba lui
Eminescu. „Amorul un lung prilej de durere cu strângeri delicate de
mâini şi tremurat de gene“.

De cele mai multe ori ne iubim sub un copac bătrân şi maiestuos,
care-şi întinde ramurile spre cer a implorare, înconjurat de fluturi
coloraţi, prinşi în dansul lor sălbatic.
Într-o zi, pe când mă credeam pierdută în braţele lui, parcă l-am auzit şoptindu-mi:
– Luceafărul meu! Mă uit la tine şi atunci simt că strălucesc mai tare.
Am nevoie să-mi zâmbeşti.
Iubirea noastră uneori doare. Dar nu ucide. Mă simt ca o regină în preajma lui. Strălucesc.

În fiecare vară mă îndrăgostesc. Iar şi iar. N-am obosit să-l ador.
Să-l simt, să vibrez, să tânjesc după mângâierea lui. Să-i fiu veşnic
amantă.
Iubitului meu….soarele…că de el era vorba.

Dă-mi noapte, tu, o clipă de odihnă
Şi dăruieşte-mi somnule uitarea
Să şterg nelinişti ce n-au tihnă
Să sting şi să înec visarea.

Şuvoiul cald să mi-l îngheţi în vine
Dorinţi să nu-mi mai chinuie făptura
Să nu am dor, şi vis, şi gând, în mine
Râzând de nebuneasca-mi amăgire.

O rugă singură-mi rămâne
Stârnind un dor ce-i dincolo de fire
Din mal în mal s-aştern oceane
Să-mi treacă nopţile mai pline
Cu-o nouă şoaptă de iubire.

Tu, Doamne crezi că-ţi cer prea mult
Să mă mai laşi ca să ascult
Cum plânge ploaia în suspine?
De stau cu cine mă-nsoţesc
Dar dacă mor? Dar de trăiesc?

Omul. O fiinţă slabă supusă tentaţiei, riscului, atras de lucruri care
fac rău, care rănesc care depăşesc puterea de înţelegere.
Omul. Plin de pasiuni, de patimi, de năravuri. Stapânit de dezmăţ, de desfrâuri, de apucături, de destrăbălare.
Omul. Această imperfecţiune gravă fără principii şi moralitate, fără suflet şi simţire. Uneori.

Citeam că oamenii se împart în foarte multe categorii. Ceea ce mi-a
rămas constant în minte este că, oamenii pot urî şi iubi necondiţionat,
sunt oameni care te fac să râzi şi să plângi, oameni pe lângă care
treci fără să-i observi, oameni care merită şi oameni care nu merită,
şi…
Se mai spune că oamenii primesc în viaţă ceea ce merită.
Doamne ce învălmăşeală e în mintea mea şi câte gânduri s-au năpustit
acum să-mi inunde creierul. Pe care să-i numeşti prieteni şi pe care
străini?

Să-l numeşti prieten pe cel care-ţi bate la uşă nu numai când ţi-e bine
ci şi atunci când nu ţi-e? Să-l numeşti străin pe acela care intră în
viaţa ta întâmplător şi tot la fel pleacă? Timpul a trecut şi trece,
iar eu descopăr că nimeni nu e mereu bun, cum nimeni nu e mereu rău.

Această cunoaştere e mai ucigătoare decât o sabie.Cu vremea, ea ucide în noi ceea ce numim EU. Lupta cu tine. Identitatea.
Şi dacă eşti slab te laşi atras în jocul seducţiei. Şi s-ar putea să
fii tocmai tu sedusul, adică cel manipulat, crezând că în final te vei
alege cu ceva. Adică într-un fel te laşi escrocat. Dacă ţi se întâmplă
asta pe alte planuri, de exemplu politic sau economic, acţiunea
seducătorului intră sub incidenţa codului penal.

Dar ce te faci când te laşi sedus sentimental? Ajungi să suferi şi
suferi atât de mult, după cum mai scriam, până te trezeşti. Şi începi
să te interiorizezi. În singurătate e slăbiciunea, dar şi puterea ta.
Tu singur cazi, apoi te ridici.

E după-amiază. Parcă o Prezenţă îmi luminează mintea. Ciudat. Simt că
sfera se lărgeşte, lumina mă orbeşte mai mult ca de obicei şi îmi
înţeleg mai bine viaţa…Sunt tot mai singură şi percep mai multe voci,
ca un ecou dintr-o sală veche de teatru…sunt pe calea cea bună…e
linişte… e alt tărâm…